Formele de Organizare

Forma de organizare a procesului de invatamant reprezinta ea insasi o situatie complexa care include aspecte numeroase si variate cu privire la:

· gruparea elevilor, modul de constituire a colectivitatilor scolare (criterii de constituire, dimensiunea grupuril 323i86d or, timpul pentru care sunt con-stituite);

· organizarea continutului instruirii, divizarea materiei in raport de principalele domenii ale cunoasterii;

· structura programului de desfasurare a procesului, mai ales in ceea ce priveste modul de imbinare a activitatilor comune cu activitatile in grupuri restranse si cu activitatile individuale ale elevilor;

· tipurile de relatii ce se stabilesc in procesul de invatamant intre educator si elevi, intre elevi si disciplinele de invatamant;

· modul in care se realizeaza trecerea elevilor dintr-o clasa in alta.

Clasa de elevi/grupa de studenţi reprezintă cadrul organizatoric constituit din grupe constante de elevi sau studenţi, relativ omogene din punct de vedere al vârstei, al progresului şcolar şi al nivelului de dezvoltare intelectuală. Clasa de elevi nu reprezintă doar un spaţiu educativ în care se transmit şi se însuşesc cunoştinţe, ci are multiple valenţe psihopedagogice. Transformarea clasei de elevi într-un colectiv autentic, în care se formează personalitatea fiecărui participant, este un fenomen de durată şi solicită implicarea conştientă şi responsabilă a fiecărui cadrul didactic.

În cadrul clasei de elevi instruirea este organizată pe ani şcolari, cu o structură bine precizată, iar conţinuturile sunt structurate pe discipline de studiu, conform unor documente şcolare (plan de învăţământ, programe şcolare, manuale). Procesul de învăţământ se desfăşoară după un orar, sub formă de lecţii sau alte activităţi. Trecerea dintr-un an de studiu în altul superior se desfăşoară după criterii de promovabilitate.

Lecţia este acea formă de organizare a procesului de învăţământ prin care se desfăşoară activitatea comună de învăţare a colectivului de elevi, sub conducerea şi îndrumarea profesorului.

 Clasificarea formelor de organizare a activităţii instructiv-educative

1. După ponderea participanţilor la activităţi:

1.1. Activităţi frontale (la care participă întreg colectivul clasei): lecţii, seminarii, cursuri universitare, activităţi în laboratoare şcolare, activităţi în cabinete şcolare, activităţi în ateliere şcolare, activităţi pe lotul şcolar, activităţi în sala de sport, vizite didactice, excursii didactice, vizionări şi analizări de spectacole;

1.2. Activităţi de grup (la care participă o parte din elevii unei clase): cercuri şcolare pe materii (realizate pe discipline de studiu sau interdisciplinar), consultaţii şi meditaţii (cu scop de recuperare, stimulare, dezvoltare), vizite în grupuri mici (microgrupuri), întâlniri cu specialişti, oameni de ştiinţă, oameni de cultură, scriitori, dezbateri, concursuri, sesiuni de comunicări ştiinţifice şi referate, cenacluri, serate literare şi muzicale, editări de reviste şcolare;

1.3. Activităţi individuale (desfăşurate de fiecare elev în parte): activităţi independente, studiul individual, studiul în bibliotecă, efectuarea temelor pentru acasă, elaborarea de compuneri, referate şi alte lucrări scrise, efectuarea de lucrări practic-aplicative, efectuarea de lucrări experimentale, rezolvări de exerciţii şi probleme, rezolvări de situaţii-problemă, lectura de completare, lectura suplimentară, elaborarea de proiecte, elaborarea de modele, elaborarea de materiale didactice, cercetarea independentă a izvoarelor scrise şi arheologice, elaborarea planului unei lucrări, pregătirea şi susţinerea unor comunicări ştiinţifice, pregătirea pentru examene.

2. După ponderea categoriei de metode didactice utilizate:

2.1. Activităţi care au la bază metode de comunicare: lecţii, prelegeri, dezbateri, consultaţii;

2.2. Activităţi care au la bază metodele de explorare şi descoperire: activităţi în cabinete şcolare, în laboratoare, efectuarea de lucrări experimentale, studiul în bibliotecă, vizite didactice, excursii didactice;

2.3. Activităţi care au la bază metode de acţiune: activităţi în ateliere şcolare, activităţi în grădina şcolii, activităţi în sala de sport.

3. După locul de desfăşurare:
3.1. Activităţi organizate în mediul şcolar (fie în clasă, fie în afara clasei, sub îndrumarea colectivului didactic al şcolii, în afara orelor prevăzute de orarul şcolar, pentru a aprofunda pregătirea realizată în timpul lecţiilor): lecţii (permanente sau facultative), activităţi în cabinete, laboratoare şi ateliere şcolare, activităţi independente, studiul individual, cercuri şcolare pe discipline de studiu, meditaţii şi consultaţii, observaţii în natură sau la „colţul viu”, învăţarea independentă în şcoală, efectuarea temelor pentru acasă, întâlniri cu personalităţi din domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei, jocuri şi concursuri pe diferite teme, cenacluri, serbări şcolare;

3.2. Activităţi organizate în mediul extraşcolar (organizate de colectivul didactic al şcolii sau de instituţii din afara şcolii: teatre, case de cultură, cluburi, organizaţii sportive, tabere ş.a., într-un cadru instituţionalizat, situat în afara şcolii, respectiv a sistemului de învăţământ): activităţi în cercuri tehnice, activităţi de club, manifestări ştiinţifice în biblioteci, case de cultură etc., tabere judeţene, naţionale, internaţionale, emisiuni radio şi T.V., vizionări de expoziţii, spectacole, filme etc., vizite, excursii, drumeţii, turism ş.a.

3.După mediul în care se desfăşoară, activităţile extraşcolare pot fi:


activităţi paraşcolare: desfăşurate în mediul socio-profesional (ex. Practica în unităţi economice, practica în unităţi de profil, stagiul de practică în vederea calificării, vizite în unităţi economice şi ştiinţifice, vizionări de expoziţii, reciclări, perfecţionări ş.a.);


activităţi perişcolare: desfăşurate în mediul socio-cultural (ex. Activităţi de autoinstruire şi autoeducaţie, de loisir, de divertisment, utilizarea mijloacelor multimedia, navigarea pe Internet ş.a.).


După momentul sau etapa procesului de învăţământ în care se desfăşoară (şi care se stabileşte funcţie de obiectivele instructiv – educative urmărite):

4.1 Activităţi introductive: se desfăşoară la începutul studierii unei discipline de învăţământ, a unui capitol sau a unei teme: vizite în instituţii de cultură şi economice, vizionarea unor emisiuni ştiinţifice, a unor expoziţii, muzee;

4.2 Activităţi de bază, desfăşurate pe parcursul studierii capitolului sau temei, în paralel cu formele de organizare a activităţii din planul tematic: excursii în natură, vizite la muzee, în laboratoare specializate de informatică, fizică, biologie, chimie etc.

4.3 Activităţi finale, de încheiere, desfăşurate la finele studierii capitolului sau al temei: activităţi în cercuri tehnice, în unităţi economice, ştiinţifice, în laboratoare specializate, utilizarea mijloacelor multimedia, efectuarea unor excursii .

3. Lecţia – principala formă de organizare a procesului instructiv-educativ

Conceptul ”lecţie” îşi are originea etimologică în termenul grecesc “lectio”, care înseamnă “ a citi cu glas tare”, “ a audia”, “ a lectura”, “ a medita”. Rezulta că, iniţial lecţia îi solicita profesorului o simplă expunere, lectură, respectiv citire din manual, iar elevilor, memorarea celor audiate, a textelor.

Literatura pedagogică oferă multe definiţii ale lecţiei, care au în vedere criterii de abordare relativ puţine şi puncte de vedere relativ unilaterale, fapt care a dus la apariţia unor inadvertenţe. Definirea lecţiei s-a realizat după criteriile următoare ( M. Ionescu, 2000):


În funcţie de criteriul organizatoric, lecţia este o formă de activitate care se desfăşoară în clasă, sub conducerea unui cadru didactic, într-un interval de timp precis determinat (50 minute), pe baza cerinţelor cuprinse în programa şcolară şi potrivit orarului şcolar.


Din punct de vedere al conţinutului, lecţia reprezintă un sistem de idei articulate logic şi didactic, în conformitate cu cerinţele psihopedagogice referitoare la predarea-asimilarea cunoştinţelor, la aplicarea lor, la verificarea, evaluarea şi notarea rezultatelor; ea reprezintă o unitate logică, didactica şi pedagogică.


Adoptând un criteriu operaţional, putem defini lecţia ca unitate didactică fundamentală, o formă a procesului de învăţământ prin intermediul căreia, o cantitate de informaţii este percepută şi asimilată activ de elevi într-un timp determinat, pe calea unei activităţi intenţionate, sistematice, cu autoreglare, provocând în sfera biopsihică a acestora o modificare în sensul formării dorite.


Din perspectivă sistemică, lecţia reprezintă un program didactic unitar, un microsistem pedagogic ce redă imaginea însăşi a procesului de învăţământ. Lecţia unifică în mod coerent interacţiunile dintre toate componentele sistemului de învăţământ: obiective, conţinuturi, metode, mijloace didactice, relaţii profesor-elevi, acţiuni de predare-învăţare-evaluare etc.

Lecţia a ocupat şi ocupă o poziţie privilegiată în rândul formelor de organizare a procesului de învăţământ, continuând să deţină o importanţă specială pentru demersurile care se întreprind în vederea atingerii obiectivelor educaţionale. Ea rămâne modalitatea principală de organizare a activităţii didactice, prin intermediul căreia se realizează în acelaşi timp informare şi formare, instruire şi educare.

Didactica modernă concepe lecţia ca un dialog între profesor şi elevi, dialog subordonat obiectivelor generale şi specifice ale procesului de învăţământ, operaţionalizate la nivelul colectivului de elevi. Mai mult, lecţia modernă se constituie într-un program didactic, respectiv un sistem de procedee de lucru şi acţiuni comune ale profesorului şi ale elevilor (expuneri, explicaţii, demonstraţii logice şi experimentale, rezolvări de probleme etc.), structurate şi organizate în vederea atingerii obiectivelor operaţionale propuse şi în vederea activizării elevilor în procesul didactic.

În practica didactică, la diferitele discipline de studiu, există o mare diversitate de structuri ale lecţiilor desfăşurate, datorită acţiunii conjugate a mai multor factori, dintre care amintim: obiectul de învăţământ, ştiinţa corespunzătoare acestuia, personalitatea profesorului şi cea a elevilor. Lecţia, respectiv structura lecţiei reprezintă liantul, elementul de legătură directă sau indirectă, dintre aceşti factori.

Caracterizarea lecţiei

Lecţia, ca principală formă de organizare a procesului de învăţământ, prezintă următoarele caracteristici :
*asigură un cadru organizatoric adecvat pentru derularea procesului instructiv-educativ, promovează un sistem de relaţii didactice profesor-elevi şi activităţi didactice menite să angajeze elevii, să îi activizeze şi să îmbunătăţească performanţele învăţării;
*facilitează însuşirea sistematică a bazelor ştiinţelor, a sistemului de cunoştinţe şi abilităţi fundamentale ale acestora, prin intermediul studierii obiectelor de învăţământ corespunzătoare;
*contribuie la formarea şi modelarea capacităţii de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice însuşite de elevi, introducându-i în procesul cunoaşterii sistematice şi ştiinţifice ( nemijlocite sau mijlocite ) a realităţii;
*activităţile desfăşurate de elevi în timpul lecţiei sprijină însuşirea noilor informaţii, formarea noţiunilor, deducerea definiţiilor, a regulilor etc., formarea şi dezvoltarea abilităţilor intelectuale şi practice, sesizarea relaţilor dintre obiecte şi fenomene, explicarea lor ş.a.m.d., deci formarea unei atitudini pozitive faţă de învăţare;
*angajarea elevilor în lecţie, în eforturi intelectuale şi motrice de durată, le dezvoltă spiritul critic, spiritul de observaţie, atenţia voluntară, curiozitatea epistemică, operaţiile gândirii, memoria logică şi contribuie la dezvoltarea forţelor lor cognitive, imaginative şi de creaţie;


*oferă elevilor oportunitatea de a-şi exersa capacităţile intelectuale, motrice şi afective, de a-şi forma şi consolida sentimente, convingeri, atitudini, trăsături pozitive de caracter, forme adecvate de comportament etc.

Realizarea unei taxonomii a lecţiilor reprezintă un demers important, menit să orienteze activitatea cadrelor didactice, prin înlăturarea şabloanelor şi stereotipiilor, fiind un reper pentru elaborarea strategiei didactice şi nu o operaţie formală.

Categoria de lecţie semnifică un anumit mod de construire şi realizare a lecţiei, determinat, în special de obiectivul fundamental urmărit; ea reprezintă o abstractizare şi o generalizare a elementelor comune mai multor lecţii. Altfel spus, categoria de lecţie reprezintă un grup de lecţii constituite ca unitate de structură în funcţie de diferite criterii: obiectivul fundamental, treapta de şcolarizare şi modul de pregătire al elevilor, locul de desfăşurare, strategiile de predare ş.a.

Principalele categorii de lecţii sunt:


Lecţia de comunicare şi asimilare de noi cunoştinţe;


Lecţia de formare a abilităţilor intelectuale sau practice;


Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi abilităţilor;

Lecţia de evaluare a rezultatelor şcolare.


Lecţia de comunicare şi însuşire de noi cunoştinţe – este mai des întâlnită în practica didactică, prin comparaţie cu celelelate tipuri de lecţii.

Structura orientativă a acestei lecţii este :


Momentul organizatoric – cuprinde activităţi specifice: salutul, stabilirea ordinii şi a disciplinei în clasă, pregătirea materialelor necesare, verificarea prezenţei, organizarea colectivului în funcţie de modul de concepere a lecţiei;


Reactualizarea cunoştinţelor anterioare – vizează verificarea temei şi a cunoştinţelor însuşite în ora anterioară. Se poate realiza prin conversaţie de reactualizare, prin exerciţii, prin extemporale (scurte lucrări de control) şi contribuie la sesizarea şi completarea lacunelor, la corectarea greşelilor, la repetarea în vederea însuşirii temeinice a conţinutului.


Introducerea temei noi – se realizează printr-o discuţie sau prezentare introductivă, prin care se leagă lecţia anterioară de noul conţinut şi se actualizează informaţiile dobândite de elevi anterior, în diverse activităţi, care vor fi necesare pentru înţelegerea lecţiei curente.


Precizarea titlului şi a obiectivelor – se anunţă explicit noul subiect ce va fi abordat şi aşteptările profesorului referitoare la activitatea elevilor, la rezultatele ce vor fi obţinute.


Dirijarea învăţării – este etapa cu ponderea cea mai mare din lecţie, în care are loc transmiterea şi asimilarea noului conţinut, utilizând diverse strategii didactice.


Fixarea cunoştinţelor – se poate realiza prin rezolvarea de exerciţii şi probleme, prin recapitularea ideilor fundamentale enunţate, prin întrebări de sinteză, prin efectuarea unor lucrări practice, a unor scheme, desene etc.


Obţinerea performanţei – este momentul de maximă dificultate al lecţiei, în care se dă ocazia elevilor să obţină un rezultat remarcabil, apreciat şi recompensat de obicei de profesor. Se poate aplica metoda problematizării sau se dă o sarcină mai dificilă, o problemă mai grea de rezolvat. Acest moment nu este prezent în toate lecţiile de transmitere de cunoştinţe, ci depinde de intenţiile cadrului didactic.